urbe în vorbe
Cele patru cărți de arhitectură ale lui Andrea Palladio (1)
Lorin NICULAE
Apărut în 1570 la Veneția, tratatul Cele patru cărți de arhitectură al lui Andrea Palladio vine să întregească domeniul literaturii teoretice de specialitate, continuînd opera predecesorilor săi iluștri Vitruviu, Alberti (1452), Serlio și Vignola. Dacă tratatul vitruvian se bucura de o largă circulație și beneficiase deja de numeroase comentarii, ca acela a lui Daniele Barbaro, ilustrat de însuși Palladio, Regula celor cinci ordine de arhitectură al lui Vignola, apărut cu doar opt ani înaintea tratatului palladian, nu devenise încă o lucrare de referință, acest lucru datorîndu-se, în principal, restrîngerii domeniului studiat doar la ordinele de arhitectură. Față de această situație existentă în epocă, proiectul teoretic al lui Palladio (la care acesta lucra încă din 1556, așa cum atestă Vasari) este mult mai ambițios. El preia structura expunerii tratatului lui Serlio, așa cum apăruse acesta în 1537, și o îmbogățește, adăugîndu-i considerații de ordin personal izvorîte din experiența de lucru cu materialele (înainte de a fi arhitect, Palladio lucrase ca pietrar, sculptor și decorator), ilustrează principiile de compunere a spațiilor cu exemple provenite din propria lui activitate, comentează cădiri antice și extinde aria studiată inclusiv la arhitectura podurilor, drumurilor și cea militară. În plus, în forma publicată, tratatul palladian nu reflectă decît parțial viziunea autorului, care ar fi dorit să-l completeze cu capitole dedicate preceptelor de realizare a altor programe, ca teatrele și amfiteatrele.
Pe parcursul celor „patru cărți”, Palladio analizează morfologia arhitecturii, dar și sintaxa acesteia, cu referire directă la contemporaneitatea sa, fără a pierde însă din vedere construcțiile cu caracter exemplar ale Antichității. Programele de arhitectură pe care le descrie sînt diferențiate în funcție de client și de nevoile acestuia (de reprezentare și locuire), o locuință fiind diferită pentru un nobil ori pentru un avocat sau perceptor. Adecvarea clădirii la nevoile utilizatorului, iată un concept foarte modern pe care Palladio îl enunță în „Cartea a doua”, spunînd: „O casă confortabilă va fi adecvată nevoilor aceluia care o locuiește”.
Caracterul perceptiv-normativ va răzbate pe întreg parcursul tratatului. Într-adevăr, dacă aplicabilitatea normelor de utilizare a materialelor rezultă din experimentarea constantă a unor rezultate foarte bune, iar caracterul normativ al îndrumarului de folosire a acestora implică mai degrabă asumarea unor căi deja bătute pentru evitarea unor greșeli, altfel spus avem de-a face cu un ghid de bune practici, nu același lucru se întîmplă atunci cînd Palladio vorbește despre armonie și estetica unei construcții. În acest caz, judecata nu se mai bazează pe experiență, ci pe o valorizare a frumosului din punct de vedere estetic, avînd ca scop evitarea dizarmoniilor. Armonia dintre părți, cît și armonia dintre părți și întreg sînt condiții sine qua non pentru obținerea unei arhitecturi de calitate.
Tratatul prilejuiește autorului o pledoarie contra manierismului în arhitectura epocii, dînd exemplu întreruperea frontoanelor ce generează aberații în scurgerea apei și îndepărtarea frontonului de scopul inițial pentru care a fost conceput. De asemenea, excesul de decorație este penalizat în cadrul capitolului al XX-lea, „Despre abuzuri”, acolo unde, pentru a combate formele fără fond avînd ca scop doar generarea insolitului, Palladio afirmă: „Susțin deci că arhitectura, ca toate artele, fiind o copie a naturii, ea nu îngăduie nimic din ce ar putea s-o abată sau să o depărteze de natură”. Găsim aici o referință la mimesis-ul aristotelian mai degrabă decît la cel platonician. Arhitectura este copie (fidelă) a naturii, nu o copie imperfectă a ideii de arhitectură. De altfel, scrierile lui Aristotel și nu ale lui Platon circulau în perioada umanistă, influențînd gînditorii vremii. Palladio se slujește pentru a ilustra această afirmație de comparația cu un arbore, al cărui trunchi nu se îngroașă, ci, dimpotrivă, se subțiază spre vîrf. Tot astfel, pereții unei case se subțiază cu fiecare nivel. Este interesant de remarcat că, deși se referă la pereți construiți din cărămidă sau piatră, Palladio nu îi compară cu un munte care, și el, se îngustează spre vîrf, ci abordează regnul vegetal, organicul, inteligență naturii vii, prefigurînd avant la lettre modelele organice ale secolelor al XX-lea și al XXI-lea.
Referindu-se la originile arhitecturii încă din Cuvîntul înainte, Palladio justifică domeniul cercetat și delimitarea acestuia prin raportarea la o construcție teoretică cu privire la nașterea urbanismului, viziune fără îndoială limitată la capacitatea redusă de cunoaștere și analiză a unui fenomen imposibil de întrezărit într-o perioadă cînd arheologia însemna, de exemplu, redescoperirea forurilor romane. Pentru ordinea prezentării, „Alegerea (caselor particulare) este întărită și de presupunerea că acestea au existat înaintea edificiilor publice, fiind mai probabil ca, la început, omul să fi locuit singur și apoi, văzînd că are nevoie de ajutorul altor oameni (…), să fi dorit tovărășia altor oameni, ceea ce a făcut ca mai multe case la un loc să formeze satele, mai multe sate, orașele și abia în acestea să apară piețele și edificiile publice”. Putem observa în acest moment că perspectiva palladiană asupra evoluției urbane de la locuința individuală și pînă la nivelul de sistematizare urbană care presupune spațiu public este tributară unei viziuni care pornește de la individualitate către colectivitate-comunitate.
Din perspectiva cunoștințelor prezentului, putem afirma cu certitudine că, la început, omul a locuit în colectivitate din rațiuni evident legate de siguranță și abia ulterior, cînd siguranța nu a mai fost o problemă, a început să locuiască individual. Însă Palladio judecă locuirea prin prisma modelului omului renascentist, cu o individualitate capabilă să depășească localul și particularul și să se proiecteze în universal, gîndire umanistă centrată pe om, capabil de autodeterminare.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: Andrea Palladio, Ponte di Tiberio (wikimedia commons)
urbe în vorbe
Cele patru cărți de arhitectură ale lui Andrea Palladio (2)
Lorin NICULAE
Avînd ca modele asumate pe Vitruviu și arhitectura antică, Palladio definește arhitectura în spirit vitruvian: „Trei lucruri (cum spune Vitruviu) trebuie luate în seamă la orice construcție, fără de care nici un edificiu nu va merita să fie lăudat, și acestea sînt: utilitatea, durabilitatea, frumusețea“. Definiția dată astfel de Palladio nu este originală, originalitatea venind din înțelegerea diferită, mai completă, prin prisma evaluării programelor de arhitectură practicate de autor, a celor trei atribute. Totuși, ambiția lui Palladio nu este să redescopere lucrurile deja deslușite de predecesorii săi, ci, mai degrabă, să completeze munca acestora ori să aducă lumină acolo unde tratatele precedente nu izbutiseră să clarifice un fenomen. De exemplu, capitolul al șaptelea, „Despre Atrium Testudinatum”, problemă greu de tratat din pricina carențelor textului vitruvian, îi prilejuiește autorului propria interpretare bazată pe observarea directă a morfologiei arhitecturale, observație însoțită de o minuțioasă documentare grafică.
Autorul tratează despre materialele de construcție (lemnul de construcție, pietre, nisip, var, metale) și despre construire („despre calitatea terenului unde trebuie așezate temeliile”, „despre temelii”, „despre diferite feluri de a construi ziduri”, „despre felul cum cei din Antichitate construiau clădirile din piatră”, „despre ziduri și părțile lor componente”. El insistă cu scrupulozitate asupra necesității unui deviz realizat cu acuratețe și asupra planificării minuțioase a etapelor de construire. Scopul acestui îndrumar este să completeze cunoștințele generale din domeniu: „Deși Vitruviu, Leon Battista Alberti și alți autori de seamă ne-au dat reguli foarte utile în alegerea materialelor, pentru a nu lipsi nimic din cărțile mele, voi da eu cîteva îndrumări, rezumîndu-mă la cele mai necesare”.
Este fără îndoială interesant de observat că Palladio nu face diferența între arhitect și constructor. Arhitectul este în primul rînd constructor, iar alegerile majore pe care acesta le face, bunăoară cele cu privire la adîncimea fundației, se fac în baza experienței de constructor și a capacității de a analiza calitatea terenului. Să nu uităm că în epocă nu se efectuau studii geotehnice, iar măiestria arhitectului de a stabili adîncimea de fundare, structura și dimensiunile fundației, avînd la dispoziție un pahar cu apă pus pe pămînt ori o tobă, vorbește despre o legătură cu pămîntul astăzi uitată, cîtă vreme toate palatele palladiene din Vicenza ori din Udine (zone seismice cu cutremure de suprafață) au supraviețuit secolelor.
Andrea Palladio
Este adevărat că definiția pe care o dă Palladio arhitecturii nu este originală și autorul nici nu ne spune ce este arhitectul. Dar, pe tot parcursul tratatului, Palladio explică nu ce este, ci ce face arhitectul, din perspectiva cunoștințelor necesare prezente în tratat. Avem astfel o imagine cuprinzătoare cu privire la rolul arhitectului în societatea post-renascentistă pe de o parte și în relație cu meșterii și constructorii pe de alta. Rolul arhitectului pornește de la alegerea terenului și se termină cu realizarea ultimelor decorații interioare și exterioare. Arhitectul gîndește construcția, o proiectează, apoi o construiește, conducînd șantierul. Responsabilitatea construcției aparține, în întregime, arhitectului.
În capitolele dedicate celor cinci ordine folosite în Antichitate, prezentarea acestora nu se face după Vitruviu, ci după constatările autorului studiind clădirile antice. Avem de-a face cu o reinterpretare a codurilor comunicate de ordinele clasice căci Palladio ajunge la concluzii diferite față de „maestrul și călăuza” sa. În paranteză fie spus, nici nu ne așteptam ca Palladio să propună aceeași codificare cu Vitruviu, cîtă vreme maestrul vicentin studiase inclusiv clădirile construite după moartea lui Vitruviu, deci avînd o bază de analiză mult mai amplă și mai recentă. Definirea proporțiilor se face utilizînd modulul și nu unități de măsură locale, aceasta denotînd o aspirație către universalitate. Permițîndu-ne un excurs, templul lui Solomon se relevă unei singure persoane cu dimensiuni foarte precise, exprimate în unități de măsură locale (coți și picioare). Menirea lui era să fie construit o singură dată, deci era vorba despre o aspirație către unicitate. Prin antiteză, Palladio aspiră la universalitate. Ordinele antice sînt prezentate în cadrul tratatului pentru a fi reproduse, iar acest țel a fost atins cu asupra de măsură prin ceea ce avea să fie numit stilul palladian, fenomen arhitectural larg răspîndit în Europa și colonii. Era de altfel normal să se întîmple așa și nu altminteri, din moment ce vilele lui Palladio ilustrează o aplicare potrivită și armonioasă a teoriei celor cinci ordine. Ce e mai ușor decît să transpui, în Anglia, de pildă, ce a proiectat Palladio la Vicenza, copierea cît mai fidelă fiind un garant al frumuseții edificiului? Inigo Jones și Christopher Wren sînt doar doi dintre cei mai cunoscuți arhitecți englezi care au preluat și practicat stilul palladian.
Și totuși, ne aflăm în fața unei dileme nemărturisite, ridicate de însuși autorul: dacă cele patru cărți se referă mereu la Vitruviu și la ordinele antice, la mărețele clădiri ale Antichității prezentate pe larg în cartea a patra, de ce ilustrarea aplicării juste a conceptelor antice se face prin intermediul clădirilor palladiene care prezintă inovații majore din punct de vedere morfologic și al plasticii formale? Și aici apare și o problemă de structură a tratatului. Prima și a doua carte au fost publicate cu sprijinul contelui Angaranno, a treia și a patra prin mărinimia ducelui de Savoia, prințul Emanuele Filiberto. Cartea întîi este despre cum să construiești, cum să folosești materialele și care sînt regulile de proiectare. Cartea a doua (care ar fi fost ultima a tratatului dacă prințul de Savoia ar fi fost mai puțin mărinimos) este despre ce trebuie să rezulte dacă respecți cartea întîi. Ciudat! Pentru că asta este tocmai cartea a patra, cuprinzînd relevee ale construcțiilor antice. O lămurire ne-o dă chiar Palladio care, în capitolul al treilea al cărții a doua, vorbește despre frumusețea vilelor sale față de arhitectura urîtă și lipsită de eleganță a predecesorilor (recenți).
Deși lipsit de modestie, Palladio reușește să ne transmită un mesaj puternic, atît prin cele patru cărți de arhitectură, cît și prin ampla sa operă construită, pe care tratatul însuși se bazează. Preluarea arhitecturii sale și apariția stilului palladian, cu elemente inconfundabile, au consolidat în imaginarul colectiv ideile de armonie și solemnitate, concomitent cu acelea de inovare și cutezanță, fermenți puternici pentru arhitectura secolelor ce i-au urmat. În aceste condiții, ne putem oare mira că arhitectură palladiană se construiește încă?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: Basilica Palladiana, Vicenza (wikimedia commons)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire