Cezara
de Mihai Eminescu
Insula lui Euthanasius
Onufrei și Ieronim, trecând pe strade, nu vedeau că erau urmăriți de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poștă, unde și află, o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrân sihastru. Iată ce scria:
Iubite în Cristos nepoate. Este o frumusețe de zi acum când îți scriu și sunt atât de plin de dulceața cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor, de gurile înmiite ale naturii, încât pare că-mi vine să spun și eu naturii ceea ce gândesc, ce simt, ce trăiește în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părțile de stânci nepătrunse care stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate ști acest rai pământesc unde trăiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stâncă mișcătoare ce acoperă măiestru gura unei peștere care duce pân-înlăuntrul insulei. Altfel cine nu pătrunde prin acea peșteră crede că această insulă este o grămadă de stânci sterpe înălțate în mare, fără vegetație și fără viață. Dar cum este inima? De jur împrejur stau stâncile urieșești de granit, ca niște păzitori negri, pe când valea insulei, adâncă și desigur sub oglinda mării, e acoperită de snopuri de flori, de vițe sălbatice, de ierburi nalte și mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Și deasupra păturii afânate de lume vegetală se mișcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcați în catifea, fluturii albaștri umplu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncile nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, și numai din când în când câte un nourel alb ca și când s-ar fi vărsat lapte pe cer. În mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare care ropotesc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua și toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văii și prin depărtare, prin iarba verde, pe costișe de prund, le vezi mișcându-se și șerpuind cu argintul lor fluid, transparent și viu, aruncându-se în brațele bulboanelor în care se-nvârtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, până ce, suspinând de satisfacere, s-adâncesc în lac. În mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei și răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peștera ce am prefăcut-o-n casă, și prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine.
Ieronim ș-aruncă mantia pe umeri și ei merseră pe țărmul
râului, unde Francesco îi dădu barca lui. El îmbrățoșă pe bătrânul amic,
desprinse barca de țărm, se sui și pluti în josul râului până ce, ajungând pe
luciul înalt al mării, el aruncă cârmă și lopeți în apă, se culcă în barcă sub
cerul ce-și ridica înstelata sa măreție, și astfel — un grăunte plutitor pe
aria nemărginită a apelor — adormi adânc.
A doua zi soarele era sus când își deschise ochii. El văzu
că barca lui se-nțepenise între niște stânci de piatră... Soarele stăpânea
cerul și umplea sânul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind
din stânci pădurene o mănăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură,
în cerdac, umblau cu pas regulat și încet călugărițe. O grădină unită cu murii
mănăstirei se-ntindea până jos la poalele mării, care se mișca urcându-și apele
până lângă un boschet de chiparos și roze tăinuit în ponorârea unei stânci, ca
un azil de scăldătoare.
El se desculță și, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă
stâncosul său imperiu. El dădu de un izvor de apă vie și dulce care se repezea
cu mult zgomot din fundul unei peșteri. Intră în peșteră... o răcoreală
binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soare-l arsese în somnu-i... merse
mereu înainte... peștera se lungea din ce în ce și devenea tot mai întunecoasă.
Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzând însă că ea nu
pierea, el s-apropie și văzu o bortă, cât ai băga mâna, care corespundea
undeva... se uită pe ea... văzu tufișuri mari și-i veni un miros adormitor de
iarbă. El cercă să mărească borta cu puterea mâinilor, dar era un granit greu
de înlăturat: numai un bolovan mare păru că se mișcă. El îl urni, bolovanul se
întoarse ca-n țâțâni și lăsă o mică intrare pe care o putea trece târându-se. El
intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre
și pământ și, când își întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase
încremenit de frumusețea priveliștii.
Stânci urieșești și cenușii erau zidite de jur împrejur una
peste alta pân-în ceruri și-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale
cu izvoare, în mijloc c-un lac și-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau
în șiruri lungi stupii unei prisăci mari.
— E insula lui Euthanasius, gândi el uimit și pășea încet, minunându-se
la fiecare pas. Până și insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturi
curioși, albaștri, auriți, roșii îi acoperiră părul lui lung și negru, încât
capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători
murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea până la
piept, măzărichea punea lațuri înflorite picioarelor... o căldură, un miros
voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac și, trecându-l pe unde era vad,
veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul și tânărul împărat al
raiului. S-apropie de peștera ce știa că trebuie să fie pe această insulă; o
găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta și uneltele de sculptură,
patul, un ulcior cu apă; dar bătrânul lipsea. Pe o mescioară era o foaie
scrisă.
"Simt că măduva mea devine pământ, că sângele meu e
înghețat și fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care
trăiesc. Mă sting. Și nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars lumina
unei vieți bogate. Mă voi așeza sub cascada unui pârâu; liane și flori de apă
să încunjure cu vegetația lor corpul meu și să-mi strățese părul și barba cu
firele lor... și-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieții,
"soarele", viespii să-și zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul
curgând în veci proaspăt să mă dizolve și să mă unească cu întregul naturii,
dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub
torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o
insulă fermecată".
Ieronim privi pereții sculptați cu scene de amor, văzu cărți
vechi și scrieri multe pe polițele unui dulap răzimat de-un perete și, mirosind
apa din ulcior, văzând că ea-i răsuflată și băhnită, presupuse că bătrânul
trebuia să fi murit. Astfel el, moștenitorul firesc al acestui locaș de pace, a
acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărțile, care erau toate alese și-i
promiteau multă petrecere; scrierile moșneagului, în care fiecare cugetare era
un monogram al acestui cap adânc și fericit și a căror rezonanță era atât de
mare încât fiecare construcție trezea o lume de cugetări și analogii în capul
tânărului. Într-adevăr, se familiariză în curând cu micul lui imperiu, era ca
acasă, îngrijea de straturile grădinii și de stupi, umbla ca o căprioară
sălbatică prin tufăriile și ierburile insulei. Adesea în nopțile calde se culca
gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in — ș-atunci natura
întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreția nopții îl adânceau
într-un somn atât de tare și fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără
durere, fără vis, fără dorință.
=======================================================================
În căutarea Insulei lui Euthanasius de Cristian Florea (I)
În căutarea insulei lui Euthanasius (II) / de Cristian Florea
https://argozine.wordpress.com/2016/04/02/in-cautarea-insulei-lui-euthanasius-ii-de-cristian-florea/
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire