Patru istorici britanici

https://www.observatorcultural.ro/articol/patru-istorici-britanici/

• 25-10-2019
• Nr. 992
•  

  Cristina MANOLE

•  

Orlando Figes (n.1959, Londra) este un profesor englez specializat în cultura și istoria Rusiei, cu un nume deja bine așezat în spațiul academic internațional. Lucrările lui, cu subiecte incitante, cum au fost Revoluția rusă. 1891‑1924. Tragedia unui popor sau Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei, apărute și la noi, urmează Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin, ne asigură discret editorul român, în aceeași excelentă colecție „Historia“, coordonată de Mihai-Răzvan Ungureanu – subiecte care au atins mereu întîmplări și evenimente din trecut ce se dovedesc de mare actualitate și astăzi. Cu o carte precum Crimeea. Ultima cruciadă (Editura Polirom, 2019, traducere din limba engleză de Irina Vainovski-Mihai) sîntem proiectați din nou în trecutul unui subiect fierbinte ce a bulversat actualitatea politică a ultimilor ani. Raptul Crimeii de la Ucraina. Care a produs multă zarvă retorică, dar lucrurile au rămas cum a vrut Putin. Anexarea abuzivă a Crimeii de către Rusia – care joacă din nou tare, ca pe vremea țarilor, și nu dă dovadă de ezitări și slăbiciune, ca în timpul lui Boris Elțîn –, din acești ultimi ani, aduce în actualitate istoria unui spațiu geografic supus mereu unor interese divergente. Și unor conflicte permanente. Între diverse popoare, etnii, nu în ultimul rînd, religii. Linia de conflict a lui Huntington trece și prin această zonă, chiar dacă mai puțin comentată și cunoscută chiar și de către noi. Care sîntem la două aruncături de băț sau la o jumătate de oră de rachetă de croazieră. Ce ne oferă Orlando Figes prin Crimeea… lui? Totul. Răz­boiul Crimeii (1853-1856) a durat doar trei ani. A început prin ocuparea de către Rusia a Ță­rilor Române, în 1953, și s-a terminat cu Tra­tatul de la București, prin recunoașterea independenței Țărilor Române, ieșite, după secole, de sub tutela Imperiului Otoman. A fost nu doar un conflict religios – Occidentul catolic și protestant versus ortodoxia rusă, cu veleitățile ei de moștenitoare a Bizanțului –, dar și o confruntare, extrem de dură, militară. Știm mai puține despre aceste aspecte pe care Figes le detaliază cu stofa de povestitor pe care o va dovedi contele Lev Tolstoi, participant direct pe mai multe fronturi și frecventator de baluri la București, în viitoarele sale romane și povestiri. Avem prezentarea, extrem de bine și pe larg documentată, a unui conflict militar extrem de sîngeros și cu numeroase victime de toate părțile angajate în dure confruntări – Marea Britanie, Franța și Turcia contra Rusiei –, dar și o analiză atentă a jocurilor geostrategice ale Europei momentului. Cu tot ceea ce a urmat apoi în istoria Europei, pînă în zilele noastre. Orlando Figes se dovedește și un povestitor de primă mînă, nu doar un scrupulos scotocitor prin documente și arhive – unele puțin accesibile, precum cea Regală, de la Windsor – și ne oferă informații inedite. Note, bibliografie, index, ilustrații de tot felul, avem de toate din plin. Berechet am putea spune, cu un simpatic cu­vînt turcesc aflat în uz și azi, cînd toată lu­mea vorbește englezește.

Mark Mazower (n. 1958, la Londra, cu studii la Oxford, dar ajuns profesor la Columbia University, NYC, specialist în istoria Greciei, Balcanilor și a Europei secolului al XX-lea) ne livrează un studiu de un mare interes pentru români. Cine sîntem și ce sîntem, un­de ne aflăm și cum ne situăm pe harta lumii. A Europei, despre care tot vorbim și pomenim cu fiecare prilej. Balcanii. De la sfîrșitul Bizanțului pînă azi (Editura Humanitas, 2019, traducere din limba engleză de Tudor Călin Zarojanu), lucrarea lui Mazower – care primește prestigiosul Premiu Wolfson pentru istorie, tot în 2000 – este o succintă și panoramantă radiografie a Europei de Sud și Sud-Est. Un bine adus din condei și un bine documentat studiu, dintr-o perspectivă britanică mai relaxată și dincolo de patimile naționaliste din Balcani. O carte care ar vrea să nuanțeze faptele și evenimentele, o abordare plurivalentă și fără partizanate naționaliste – care fac ravagii, știm bine, în Balcani –, o încercare onestă de a prezenta din imediata noastră apropiere cît mai neutru ce s-a întîmplat cu popoarele și cu spațiul locuit de ele. Țările propriu-zise apar tîrziu pe hartă, Imperiul Bizantin, apoi cel Otoman și Habsburgic fiind cele ce au decis ce și cum. Și care încotro. Din­colo de religii, care s-au tot intersectat, atunci cînd au conviețuit pașnic sau au fost pe poziții antagonice, dincoace de interesele marilor puteri europene, divergente întotdeauna, desi­gur. Rusia, Marea Britanie, Franța și Imperiul Otoman, care s-au tot confruntat pentru ieșirile la „mările calde“ sau „intrările“ în Marea Nea­gră și la Marea Mediterană. „Chestiunea orientală“, așa cum a fost definită de acum 150 de ani încoace, împreună cu națiunile care au populat teritorii cu contururi fluide, sînt și azi prezente în atenția lumii. Cu probleme regionale la fel de spinoase, cu proiecte europene, dar și cu confruntările care au dus la destrămarea Iu­goslaviei și apariția unor state care nu au existat niciodată. Kosovo independent. Despre terorismul islamic și valurile de imigranți nu mai pomenim. Ceva aparent nou la scara istoriei vechi. Instructivă cartea lui Marc Mazower – epilogul „Despre violență“, remarcabil –, mai ales că vine din partea unui britanic, mai puțin supus prejudecăților și stereotipurilor la care sînt supuși ceea ce noi numim Balcanii. Butoiul cu pulbere al Europei. Cîndva. E clar că nu mai este, dar ceva tot a rămas.

Simon Sebagh Montefiore (n. 27 iunie 1965, Londra) este un cunoscut prezentator de televiziune şi un istoric cu un mare prestigiu internaţional. Autor de bestselleruri și cu o popularitate greu de atins printre protagoniștii acestui domeniu. În general, populat de șoareci de bibliotecă (mai există oare termenul, de cînd avem arhive și documente digitalizate?) și nu de profesori ajunși și vedete publice/media, prin charisma și talentul lor oratoric. Simon Sebagh Montefiore acoperă toate criteriile enumerate, fiind deopotrivă un bun istoric și un autor de mare succes. Noul volum, o carte voluminoasă – de peste 600 de pagini – livrată nouă, sub titlul Titani ai istoriei. Giganții care au modelat lumea (Editura Litera, 2019, traducere din limba engleză de Anca Simitopol), este o lucrare colectivă – cu patru autori, John Bew, Martyn Frampton, Dan Jones și Claudia Renton – asumată însă de Simon Sebagh Montefiore. Despre ce e vor­ba? O suită de 162 (dacă am numărat bine) de portrete, minibiografii concentrate și la iuțeală analizate și comentate în doar cîteva pagini, dedicate unor personalități, bune și rele, unele teribile, care au marcat istoria omenirii. În întregul ei, sub toate aspectele. Istorico-politice (Ramses, Hanibal, Napoleon, Hitler, Lenin, Ben Gurion), religioase (Budha, Confucius, Iisus Hristos, Mahomed etc.), filozofice (Platon, Aristotel etc.), științifice (Galilei, Einstein), literare (Shakespeare, Jane Austen, Proust, Hemingway), muzicale (Mozart, Beethoven, Ceaikovski), artistice (Toulouse-Lautrec, Picasso), sportive (Muhamad Ali, faimosul Cassus Clay) sau umaniste, precum Florence Nightingale sau studentul fără nume care a înfruntat tancurile în Piața Tiananmen. O selecție evident subiectivă, care ar vrea să acopere toată istoria lumii prin ea. Cu ciudățenii de genul Jack Spintecă­torul. Sau teroriști islamici de azi precum Osama Bin Laden și Abu Bakr. Aș obiecta la comentariile, pe care le consider cam aiurea, legate de Vlad Țepeș, prezentat ca un odios ucigaș în serie etc. Și nu doar despre el apar formulări sau interpretări care, după opinia mea, deformează o realitate cu mult diferită. Să mai ai dubii, în 2015 – „o serie dezordonată de masacre“–, despre ce s-a întîmplat în Imperiul Otoman în 1915 pare nu doar jignitor la adresa celor uciși sistematic de către autoritățile otomane, dar și privind adevărul istoric. Sigur că tonul e simpatic și jucăuș, făcut special aşa încît portretele să fie atractive și poveștile din jurul lor interesante. Altfel, viețile acestor personalități sînt oricum ieșite, mai mult sau mai puțin, din norma curentă. Abia acest gen de cărți pot fi taxate drept cărţi de popularizare, și nu mult mai temeinic alcătuita Istoria Basarabiei a lui Ion Nistor, pe care am prezentat-o de curînd. Mult mai bine articulată, cu totul meritorie. Dar succesul și popularitatea – atunci cînd nu intervin și vînzările, care editor nu-și dorește așa ceva? – pot dicta anumite formule de carte. Și tonul scrierii ei. Titanii lui Montefiore au rămas în memoria lumii fiecare în felul său. Prin ceea ce au făcut sau au lăsat moștenire omenirii. Unii, multe lucruri – creatorii de mari religii, oamenii de știință și cultură, oamenii legați de spirit, am zice –, alții, mai puține sau deloc. Condu­cători militari, oameni politici. Dar, cu o formulă plină de miez a faimosului Ecleziast biblic, „goană după vînt, deșertăciunea deșertăciunilor…“ îi și ne unește pe toți la un final de drum. Și de lectură.

O altă lucrare de mare anvergură – dar și de respirație, am zice, mult mai închegată și coerentă decît cea precedentă –, ce vrea să prezinte istoria lumii printr-un alt spectru al abordării generale, se dovedește Drumurile Mătăsii. O nouă istorie a lumii (Editura Trei, 2019, traducere din limba engleză de Smaranda Câmpeanu, Smaranda Nistor și Bogdan Perdivară, realizatori ai unui important travaliu de a struni în limba română conținutul pretențios al unui masiv, și de această dată, volum de peste 700 de pagini). Autorul ei este Peter Frankopan. Născut în 1971, în Marea Britanie, dintr-un tată aristocrat croat, Prințul Francopan, conte de Lupis refugiat în Marea Britanie după Al Doilea Război Mondial, și o mamă suedeză, profesoară de drept internațional. O rapidă căutare pe net ne lasă cu gura căscată. Informaţii despre meandrele vieții, ale carierei universitare și despre istoria Balcanilor. Profesorul de istorie mondială la Universitatea Oxford, director al Centrului de Cercetare în bizantinologie, cu treceri didactice la Cambridge, Yale, Harvard, Princeton, King’s College London etc., rămîi mut la un asemenea CV, este și proprietarul unui lanț de hoteluri de lux, și un mare amator și un avizat jucător de crichet! La nivelul Naționa­lei de Crichet a Croației, iar prin căsătoria surorii sale, Prințesa Paola Louise Marica Doimi de Lupis, cu Lordul Nicholas Windsor, strănepotul Regelui George al V-lea, devenită Lady Windsor, se înrudește direct cu Casa Regală britanică! Cartea lui vorbeşte despre o altă perspectivă și analiză ale Orientu­lui și Asiei Centrale, în general. Despre o altă înțelegere a ceea ce au însemnat Iranul, Irakul, Afganistanul, Pakistanul, Persia și China, India și toate republicile Asiei Centrale. Cu bogățiile și resursele lor enorme, cu civilizațiile și cultura lor, dincolo de toate năvălirile mongole și otomane din trecut asupra Eu­ropei. Despre o asumare a globalizării și a multiculturalismului de azi, dincolo de islamismul militant și de interesele geostrategice ale marilor actanți politici (și cei economici, evident) mondiali. Noul drum al mătăsii e generat de noile trasee ale conductelor de gaze și petrol, drumul mătăsii de azi este consecința unei provocări, a unei uriașe dezvoltări, de ceea ce preșe­dintele chinez Xi Jinping denumea one belt, one road, în timp ce concluzia  istoricului britanic din finalul cărții este: „Dru­murile Mătăsii au prins iarăși viață“. Notele cărții se întind pe 127 de pagini. Remarcabilă lucrare. Iar nunta surorii autorului a avut loc la Vatican, pentru prima dată în istoria Casei Regale britanice. Asta așa, ca pată de culoare. Chiar dacă, în aceste zile, Marea Britanie se retrage din Uniunea Euro­peană, tot în Europa rămîne.

=========================================================================