Umberto Eco (perceptie jurnalistica)
„Italia în doliu pentru dispariţia lui Umberto Eco, a transmis premierul Italiei, Matteo Renzi. Umberto Eco este un exemplu extraordinar de intelectual european, îmbinând în mod unic inteligenţa trecutului cu o capacitate inepuizabilă de anticipare a viitorului”.
Filosoful italian Umberto Eco, decedat la vârsta de 84 de ani, a fost înmormântat astăzi în oraşul Milano, funeraliile desfăşurându-se, la ora 15.00 (ora Italiei) printr-un ceremonial laic, la Castelul Sforzesco, un simbol istoric al metropolei.
Au fost lungi cozi în faţa Castelului Sforzesco pentru a-i aduce ultimul omagiu lui Umberto Eco, pentru a participa la ceremonia laică organizată de familia profesorului. Mii de milanezi au stat la coadă în curtea castelului cu trandafiri în mână. Printre ei, numeroase personalităţi.
Era un excelent comunicator
Cu acest prilej, Dario Franceschini, ministrul Bunurilor Culturale, spunea: ”Eco ar fi trebuit privit ca un tablou sau ca un peisaj. Avea tăceri lungi şi atunci îţi dădeai seama că avea în el o bibliotecă. Eco trăda o mare nostalgie a elitismului intelectual în această panoramă a populismului kitsch”.
Filosoful Umberto Eco, supranumit „părintele semioticii interpretative”, autorul celebrelor romane Numele trandafirului şi Pendulul lui Foucault, profesor emerit al Universităţii din Bologna şi fondator al Departamentului de comunicare al Universităţii din San Marino, s-a stins din viaţă, după o lungă suferinţă. Suferea de câţiva ani de cancer.
Născut în orăşelul Alessandria, pe 5 ianuarie 1932, Umberto Eco a devenit celebru cu romanele Il nome della rosa / Numele Trandafirului (1980) şi Il pendolo di Foucault / Pendulul lui Foucault (1988), două bestselleruri mondiale, care au fost traduse în peste 35 de limbi. Numele Trandafirului a fost ecranizat de Jean-Jacques Annaud în 1986, cu Sean Connery, Christian Slater şi F. Murray Abraham în rolurile principale.
Cărţi de Umberto Eco într-o librărie din Milano
Filosof de formaţie, celebrat târziu, când se apropia de 50 de ani, Umberto Eco a reuşit o lovitură de maestru cu romanul Numele Trandafirului. Spre deosebire de ornitorincul care a fost eroul eseului său Kant et l’ornithorynque, Umberto Eco a pus întotdeauna probleme celor care doreau să-l plaseze într-un clasament. Era în acelaşi timp universitar specializat în Toma d’Aquino, filosof, semiotician, romancier de succes. Un om foarte serios în pielea unui bon viveur.
Prietenul lui, Jacques le Goff, i-a descoperit două sau trei slăbiciuni: nu iubea decât vinul roşu, era interesat de fotbal şi îi plăcea să se risipească. Dar acest din urmă “defect” a făcut din el un cercetător recunoscut, care nu avea nimic din morga universitarului şi reuşea să atragă un public larg.
Prenumele pare să-i fi predestinat pasiunea pentru semne. I-a fost dat după bunicul lui, un copil găsit, pe care un funcţionar de la Primărie l-a numit, în tradiţia iezuiţilor din secolul al XVII-lea, Eco, acronim al “ex coelis oblatus”, “darul cerului”.
Provenit dintr-o familie de muncitori deveniţi mici burghezi, tânărul Umberto, copil al “Erei fasciste”, acorda deja un loc important cărţilor. S-a distrat jucându-se de-a tipograful şi fabricând pe caiete de şcolar primele sale “romane neterminate”. Imitând literele de imprimerie, realiza frontispicii, sumare, şi desena ilustraţiile acestor opere de tinereţe.
Alături de medicul său oncolog, Umberto Veronesi
Era însă pasionat de tot ce îl înconjura: de muzică (mai ales flautul la care a cântat toată viaţa), de lectură, de aventuri de tot felul. Când a intrat la Universitatea din Torino pentru a studia filosofia şi a deveni un Pico della Mirandola modern, tatăl lui, care l-ar fi dorit medic sau avocat, n-a fost foarte mulţumit.
În 1954, proaspăt doctor în filosofie, s-a angajat pe un drum nu tocmai academic: televiziunea, ceea ce a făcut să fie neglijat de lumea universitară care i-a oferit o catedră abia tardiv, în 1971.
Înainte să devină cercetătorul fermecător, adulat de studenţi, Eco a lucrat în domeniul editorial, la Bompiani, unde a cunoscut-o pe soţia sa, Renate, a publicat articole în presă, în spiritul timpului. Prietenii lui erau Boulez, Stockhausen, Eduardo Sanguinetti, Luciano Berio, artiştii avangardei care propovăduiau o artă deschisă experimentului.
În acei ani, marcaţi de lansarea Grupului 63, a fost atras, desigur, de James Joyce, care pornise de la Sfântul Toma pentru a imagina o nouă poetică. Aceste interese între trecut şi prezent, între estetica medievală şi lumea televiziunii, l-au îndreptat către semiotică. Potrivit lui Roland Barthes, semioticianul este un om care vede sensul acolo unde alţii văd lucrurile. Eco găseşte un sens în toate. Decodează media, formele, muzicile, imaginile. Strânge în biblioteca sa peste 50.000 de opere, de la Platon la Houellebecq, un fond demn de un curios al Renaşterii: incunabule, documente, ediţii rare, facsimile ale Book of Kells sau Songe de Poliphile. Nu ştia că din această bulimie se va naşte viitoarea sa operă.
Ultima carte publicată de filosoful Italian în timpul vieţii a fost „Anno zero / Numărul zero„, publicată în 2015.
În gigantica sa bibliotecă
Umberto Eco a fost autorul a numeroase alte lucrări în domeniile semioticii, esteticii medievale, lingvisticii şi filosofiei, cum ar fi Il problema estetico in San Tommaso / Problema estetică la Sfântul Toma d’Aquino (1956), Sviluppo dell’estetica medievale / Dezvoltarea esteticii medievale (1959), Arte e bellezza nell’estetica medievale / Artă şi frumuseţe în estetica medievală (1987), Opera aperta / Operă deschisă (1962), La struttura assente / Structura absentă (1968), şi Trattato di semiotica generale / Tratat de semiotică generală (1975).
Eco a început să devină interesat de influenţa presei asupra culturii de masă la sfârşitul anilor ’50. În anul 2010, adevenit profesor asociat al Academiei Naţionale Italiene pentru Ştiinţe Morale, Istorice şi Filosofice.
A examina viaţa şi cariera lui Umberto Eco înseamnă reconstituirea unei părţi importante a Italiei, întrucât Umberto Eco a reprezentat ”ruptura de un sistem academic învechit şi încăpăţânat”.
Umberto Eco se delecta cu muzica, mai ales cu flauto dolce, dar îi plăcea să cânte şi la trombon. În spatele intelectualului faimos se afla un spirit tineresc, de o mare timiditate. Toleranţa, pentru el, însemna ”a învăţa să surâzi”. Veselia sa era detestată de tradiţia consevatoare.
Iubea rigurozitatea, lucrul bine făcut. Lucra uneori chiar şi 24 de ore, folosind experienţa sa pentru a înţelege lumea. Era bun prieten cu jurnalistul, scriitorul şi omul politic italian Furio Colombo. Împreună au fost în Statele Unite pentru a lansa Numele Trandafirului, iar în avion, Eco îi dicta frenetic ceea ce avea să devină Pendulul lui Foucault. Fusese la Columbia University, unde se întâlnise cu decanul arhitecţilor, Mario Salvadori, un mare prieten al muzicienilor, în special al avangardistului Luciano Berio. Mario îi explica lui Eco o întreagă teorie despre litera grecească pi şi despre dublul pendul, de unde i-a venit şi ideea romanului.
Pelicula Numele trandafirului, cu Sean Connery
Se spune că a scris Numele trandafirului pentru că odată i-a venit dorinţa de a ucide un monah…
Eco, Salvadori, Berio, maeştrii de la 1900. Renate, soţia lui Eco, studia teatrul de păpuşi şi alături de aceştia a montat un spectacol cu marionete de un Paşte. Eco cânta la flauto dolce, Berio a compus o simfonie pe un pian-jucărie, iar Furio şi Alice Colombo au interpretat personajele poveştii.
Despre reţelele de socializare, Umberto Eco afirma: ”Acestea dau drept de cuvânt unei legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna societăţii. Erau imediat reduşi la tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama Internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”.
Eco îi invita pe jurnalişti, într-unul dintre articolele sale din L’Espresso, să filtreze cu o echipă de specialişti informaţia de pe Internet, pentru că nimeni nu este în stare să priceapă astăzi dacă un site este credibil sau nu. Şi a-ţi pierde credibilitatea ca jurnalist este un lucru foarte grav.
Când şi-a lansat Numele trandafirului la New York, buna sa prietenă Barbara Jakobson de la MoMa a dat un party. Erau acolo şi designerii Massimo şi Lella Vignelli, Carlo Di Palma, directorul de imagine al lui Antonioni şi al lui Woody Allen, soţii Colombo. Se povesteşte că Umberto bea un cocktail cu Martini, având ca de obicei între degete o ţigară şi evoca diferite mărturii ale civilizaţiei. ”Primul mare complot a apărut în Iliada, despre ahei şi troieni. Apoi, vina a fost a creştinilor care au dat foc Romei, a Cavalerilor Templieri, a masonilor. Vă mai aduceţi aminte de terorismul italian? De multe ori, teoria complotului ascunde realitatea nu o dezvăluie”.
Roberto Benigni la funeraliile lui Umberto Eco
Umberto Eco era un excelent comunicator. De aceea, multe din titlurile volumelor sau articolelor sale păreau adevărate sloganuri publicitare.
Opera aperta a avut întotdeauna un mesaj ambiguu între cititor şi autor. Ce altceva este Numele trandafirului, decât un policier medieval care se află la originea unui filon devenit extrem de prolific în zilele noastre.
În sintonie cu noul spirit al timpurilor moderne, la sfârşitul anilor ‘70, Eco a contribuit într-o manieră decisivă la conferirea unei demnităţi academice comunicării, prin instrumentele iubitei sale semiotici, inspirate de filosoful Charles S. Peirce, mai târziu, la începutul anilor ‘90, ajungând să înfiinţeze un curs de Ştiinţe în Comunicare. Totul, prin ochii unui om de cultură implicat politic. Dar mai ales prin cei ai unui intelectual eclectic, cu multe faţete, aidoma lui Hermes, zeul călătorilor, al studioşilor, al elocvenţei şi al comerţului, care a fost înainte de toate heraldul condiţiei postmoderne.
Umberto Eco era cunoscut pentru erudiţia sa, în biblioteca lui aflându-se peste 50.000 de volume. Era fascinat, de asemenea, de manuscrise, care erau protejate în vitrine cu geamuri. Le considera ”cele mai frumoase cărţi din lume”. Revista Le Figaro a publicat ultimul interviu cu Umberto Eco, realizat de Jean-Christophe Buisson, în care revenea cu forţă şi umor asupra tarelor jurnalismului de scandal, subiect al volumului Numărul zero.
La 83 de ani, Umberto Eco a lansat acest volum, cu un ritm “jazzy”, cum aprecia un jurnalist francez, foarte deosebit de marile simfonii Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault. El povesteşte, în 200 de pagini, viaţa efemeră a unui ziar creat de un misterios comanditar. Este o satiră feroce, care îi permite autorului să evoce unul dintre subiectele sale preferate, complotul, declinându-l de-a lungul unei jumătăţi de secol de istorie italiană, de la moartea lui Mussolini la cea a Papei Ioan Paul al II-lea, trecând prin reţeaua Gladio, loja P2 şi Brigăzile Roşii. Prin forţa lucrurilor, complotul este, deci, meseria jurnalistului.
Un ultim omagiu
Întrebat de ce a ales să scrie despre presa de scandal, Umberto Eco a explicat: “Scriu articole şi eseuri despre problemele şi viciile jurnalismului de peste 30 de ani. Cum nimeni nu citeşte eseuri, am preferat să folosesc materialul acumulat pentru a scrie o ficţiune”.
Spre deosebire de celelalte cărţi ale sale, a căror elaborare a durat cam şase ani pentru fiecare, Numărul zero a fost finalizat într-un an: “Subiectul cerea rapiditate, un stil Twitter!”.
Acţiunea romanului este plasată în anul 1992 pentru că, aprecia Eco, “Este un an interesant pentru Italia, prin operaţiunea Mâini curate şi prăbuşirea Democraţiei creştine şi a Partidului socialist la alegerile legislative. S-a spus atunci că lucrurile urmau să se schimbe. Dar, dimpotrivă, nimic nu s-a schimbat şi, doi ani mai târziu, a venit Berlusconi!”.
De altfel, Umberto Eco scria: ”Democraţia nu înseamnă că majoritatea are dreptate. Înseamnă că majoritatea are dreptul de a guverna”.
Mulţi directori de ziare i-au atras atenţia lui Umberto Eco că a ales să descrie un ziar mizerabil în care, e drept, ei au regăsit unele defecte ale propriilor publicaţii. “Pentru alţii, mai puţin serioşi, alegerea era simplă: fie mă distrugeau ei în articolele lor, şi asta arăta că s-au recunoscut în carte, fie erau elogioşi şi îi desemnau pe concurenţii lor”.
După părerea lui Umberto Eco, “Criza jurnalismului a început în 1953, odată cu apariţia televiziunii. Ziarele de atunci povesteau dimineaţa ceea ce se întâmplase în ajun. Motiv pentru care ele se numeau Le Soir, Corriere della Sera, Evening Standard… Odată cu apariţia televiziunii, ele povesteau dimineaţa ceea ce oamenii ştiau deja. A fost începutul crizei, căreia i s-a adăugat dimensiunea financiară. Din raţiuni economice, trebuiau să atragă publicitate. Atunci s-a trecut de la ziarele de patru pagini de dinainte de război la cele de aproape 60 de pagini. Problema este aceeaşi şi astăzi. Cum să umpli aceste pagini? Poţi aprofunda lucrurile, aşa cum fac Le Monde şi Le Figaro (…) Poţi şantaja sau monta operaţiuni pe bază politică ca în Demain, cotidianul pe care l-am inventat… Ultimul element al crizei este Internetul. Tinerii nu mai citesc presa, ceea ce este foarte grav. Când alegi un ziar după titlu, ai un fel de garanţie de fiabilitate. Citeşti L’Humanité pentru că ştii că nu este Le Figaro. Eşti capabil să-ţi exerciţi spiritul critic. La ştirile care sosesc prin Internet, nu există o filtrare a surselor. Un adolescent poate ajunge pe un site negaţionist şi poate lua informaţiile ca atare. (…) Cotidienele ar trebui să consacre fie şi numai două pagini pe zi unei analize critice a site-urilor Internet. Să le spună cititorilor care site-uri sunt fiabile şi care nu. Ar fi o modalitate de a educa cititorii. Această abundenţă a informaţiei, acest zgomot generalizat, iată marea dramă”.
Lumea culturii, a politicii, cititori pasionaţi de opera lui Umberto Eco
Întrebat de unde a apărut pasiunea lui pentru scris, Umberto Eco a mărturisit: “Am descoperit gustul pentru cărţi de la bunica mea din partea mamei. Era o cititoare vorace. Mergea adesea să împrumute cărţi de la bibliotecă. Fără preferinţe: putea să citească şi Stendhal, şi baroana Orczy. Graţie ei am citit Moş Goriot de Balzac la 12 ani. Bunicul din partea tatălui meu, care a murit când eu aveam 6 ani, era tipograf. Când a ieşit la pensie, a început să lege cărţi. La moartea lui, nimeni n-a mai cerut cărţile la care lucra pentru că nu aveau o mare valoare. Ele au ajuns într-o ladă la părinţii mei. Am petrecut ani întregi distrugând acest tezaur prin citirea şi recitirea Celor Trei Muşchetari, a romanelor pentru domnişoare şi a atâtor altora. Acum merg în fiecare lună la Târgul de cărţi vechi de la Milano şi cumpăr din nou cărţile trecutului meu. Sunt proustian. Găsesc sensul vieţii în amintirile din copilărie!”.
Vorbind despre Numele trandafirului, romanul său cel mai cunoscut, Umberto Eco declara: “Sunt prizonierul acestei cărţi, aşa cum era Garcia Marquez al romanului Un veac de singurătate. Într-o zi, o femeie a decis să lanseze o colecţie de cărţi poliţiste scurte, contemporane, scrise de autori veniţi din afara literaturii şi m-a întrebat dacă sunt interesat. Am refuzat spunând că doream să scriu 500 de pagini despre Evul Mediu. Ideea însă m-a urmărit şi întorcându-mă acasă, am început să fac o listă de personaje. Am cumpărat apoi de la un anticar un tratat despre peşti şi nu despre otrăvuri. Şi l-am citit pe nerăsuflate”.
La opt ani după Numele trandafirului, Umberto Eco a scris cel de al doilea roman al său, Pendulul lui Foucault, un “foileton” savant de peste 600 de pagini, în care îi convoacă pe Templieri, cabala, societăţile secrete şi faimosul pendul. Această carte a desfiinţat ocultismul, dar a lansat, paradoxal, moda complotului, a misterului, a supranaturalului, de care a profitat, de exemplu, Codul lui Da Vinci.
Umberto Eco, acest savant care avea darul ubicuităţii şi omniscienţei, a avut şi puterea de a face mai multe lucruri în acelaşi timp. Pe lângă tezele pe care le conducea, pe lângă colocvii şi romanele pe care “se amuza” să le scrie, ca Insula zilei de ieri sau uimitorul Baudolino, inspirat din scrisoarea legendarului Prêtre Jean, a semnat numeroase eseuri, de la Lector in fabula la Despre literatură sau Cum să călătoreşti cu un somon?, care oscilează între erudiţie şi un umor irezistibil.
Cu Renzo Arbore, un alt bun prieten
Dezamăgit de anii 2000, cei ai lui Bush sau Berlusconi, Umberto Eco găsise o soluţie pentru a lupta împotriva acestei epoci a cenzurii şi a moravurilor corupte, pentru a menţine în alertă curiozitatea şi spiritul critic: să citească şi să recitească Sylvie, de Gérard de Nerval, cartea lui preferată.
A fost fără îndoială unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai ultimelor deceniii. Semiolog, jurnalist, scriitor, a câştigat faima mondială încă din 1964, când a publicat Apocalittici e integrati, ce a devenit o carte de căpătâi pentru mass-media. Dar marele Eco avea un defect, subversivitatea politică, un defect întâlnit la numeroşi intelectuali de stânga. Avea o mare ironie, iar cu anii, vena sa politică, în loc să se atenueze, se accentua. Iată ce declara în 2011, la Târgul de Carte de la Ierusalim, comparându-l pe Berlusconi cu Gaddafi şi Moubarak: ”Dar aş accentua mai mult pe asemănarea lui cu Hitler, pentru că şi acesta a ajuns la putere prin alegeri libere, aşa cum s-a întâmplat şi cu guvernul prezidat de Silvio Berlusconi”.
Împreună cu alte nume mari ale literaturii italiene, el a decis în toamna anului trecut să părăsească editura istorică Bompiani, cumpărată de grupul Mondadori, pentru a realiza o mică editură independentă, numită La Nave di Teseo.
Adio, Umberto Eco
Această editura va lansa sâmbătă, în Italia, ultima carte a lui Umberto Eco, Pape Satan Aleppe, cronicile unei societăţi lichide. După cum anunţă reprezentanţii Editurii La Nave di Teseo, titlul lucrării reia primele trei cuvinte care deschid Cântul al VI-lea al Infernului din Divina Comedie, de Dante Alighieri. Pentru Umberto Eco, expresia este destul de ”lichidă”, capabilă să caracterizeze confuzia timpurilor noastre. Volumul reuneşte texte deja publicate din 2000 încoace, în revista L’Espresso. Cartea trebuia să apară în luna mai, dar dispariţia autorului a precipitat lansarea ei.
Umberto Eco afirma că, în folosirea limbii, nimic nu este inocent. Totul este politic. ”Cine nu citeşte la 70 de ani a trăit o singură viaţă. Cine citeşte a trăit 5.000 de ani”.
În România, cărţile sale, printre care se numără Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, au fost traduse de-a lungul anilor. Mai mult, Numele trandafirului, încărcat de simboluri secrete şi manuscrise codificate, a fost adaptat într-un spectacol de teatru regizat de Grigore Gonţa, în 1998, la Teatrul Naţional din Bucureşti, avându-i ca interpreţi principali pe Radu Beligan, Gheorghe Dinică şi Ion Cojar.
Acţiunea romanului se întâmplă în 1327. ”Evul Mediu a rămas, dacă nu meseria mea, hobby-ul meu”, afirma el, ca o mărturie de credinţă.
Aşa cum afirma ilustrul actor Roberto Benigni, ”De oameni ca el avem nevoie pe pământ, nu în ceruri”.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire